6 februarie 2012

Lucian Blaga, “Daţi-mi un trup, voi munţilor”

Distribuie pe Facebook

Poemul aparține volumului Pașii profetului (1921) și evocă dorul lăuntric al sufletului pentru dezmărginirea spirituală, față de care trecătorul trup pământesc devine prea strâmt. În conștiința extinsă, poetul cunoaște forța și libertatea dimensiunii spre care tânjește, cerând Pământului să-i fie amforă, ca prim trup lărgit în drumul spre reintegrarea cosmică.

fotografii de Marius Călin

Daţi-mi un trup, voi munţilor



Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
ce-l port.

Daţi-mi un trup, voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!
Prin cosmos auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber
cum sunt,
pământule sfânt.

Când aș iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer,
să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.
...
Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.